"Lacrimi în zăpadă"

"Într-o seară târzie de iarnă, un om mergea prin zăpadă. Nu era un om remarcabil la prima vedere. Hainele lui erau închise la culoare, o geantă veche îi atârna pe umăr, iar privirea îi era coborâtă spre pământ, ca și cum ar fi încercat să citească ceva în felul în care zăpada se așternea. Dar în interiorul lui se adunase o tăcere densă, o tăcere care nu venea din lume, ci din el. O tăcere care nu era absență, ci o formă de memorie. Aurelian simțea că în trecutul lui există o lumină, o viață, un contur, dar nu îl putea atinge. Nu își amintea cine fusese, nu își amintea cine îl așteptase, nu își amintea cine îl pierduse. Simțea doar că fusese cândva întreg, iar acum era doar un rest — un fragment al unei persoane care se destrămase odată cu lumea.

Lacrimile lui nu erau emoționale. Nu veneau din durere, nici din frică, nici din neputință. Veneau din luciditate. Din percepția acută a unei rupturi pe care nimeni altcineva nu o vedea. Fiecare lacrimă era reacția unui sistem nervos care simțea fisurile realității. Pe străzile pustii, Aurelian era singurul om care percepea că lumea nu mai era întreagă. Singurul care simțea că oamenii trăiesc în goluri, în camere goale, în ritualuri fără obiect, în vieți care nu mai au continuitate. Singurul care simțea că realitatea se deplasase puțin, ca o fotografie mișcată. Și totuși, nu se oprea. Mergea înainte, cu pasul acela lent, aproape ritualic, ca și cum fiecare pas ar fi fost o încercare de a reconstitui ceva. Zăpada îi înghițea urmele, dar nu le ștergea. Ca și cum drumul ar fi vrut să îl păstreze. În acea noapte, Aurelian nu știa încă faptul că lacrimile lui erau singurul mecanism prin care lumea încerca să se repare. Nu știa că fiecare picătură care îi cădea pe zăpadă modifica viețile altor oameni. Nu știa că, în mod tăcut, imperceptibil, el devenise centrul unei lumi fisurate." ("Lacrimi în zăpadă" de Georgia Andreea Capătă)