"Moartea lui Adrian Munteanu"

"Moartea lui Adrian m-a obligat să regândesc tot ceea ce știam despre oameni, despre suferință și despre limitele psihicului. În profesia mea, am învățat că fiecare om este o poveste care se desfășoară în interior, că fiecare traumă are o cauză, că fiecare simptom poate fi înțeles. Dar în ultimele luni ale vieții lui Adrian, am descoperit ceva ce nu se încadra în niciun manual: un om care nu se destrăma, ci se transforma. Ceea ce am văzut la el nu a fost o prăbușire psihologică, nici o dezintegrare a sinelui, ci o desprindere lentă de tot ceea ce îl lega de lume. A renunțat la corp, la vizibilitate, la voce, la sunet, ca și cum ar fi înțeles că identitatea nu stă în aceste lucruri. Ca și cum ar fi știut că esența lui nu poate fi atinsă de boală, nici de timp, nici de moarte. În fiecare etapă a transformării lui, am simțit că asist la ceva ce depășea granițele psihologiei. Era ca și cum Adrian ar fi trăit simultan în două lumi: una în care trupul lui se stingea, și alta în care conștiința lui se lumina. Iar eu, martorul lui, am înțeles că uneori rolul terapeutului nu este să explice, ci să însoțească. Să stea lângă un om în timp ce acesta trece dincolo de ceea ce poate fi spus. Moartea lui nu a fost o ruptură, ci o clarificare. A arătat că sfârșitul nu este o prăbușire, ci o simplificare a existenței până la forma ei cea mai pură. A arătat că un om poate continua să existe în ceilalți, nu prin amintiri, ci prin felul în care îi schimbă. Adrian m-a învățat că moartea nu este opusul vieții, ci parte din ea. Că nu trebuie să o privim ca pe o pierdere, ci ca pe o trecere. Că lumina unui om nu se stinge odată cu trupul lui, ci se mută în cei care l-au iubit. Și poate că acesta este adevărul cel mai profund pe care l-am înțeles: un om nu moare atunci când încetează să respire, ci atunci când încetează să lumineze în ceilalți. Iar Adrian încă luminează.” ("Moartea lui Adrian Munteanu" de Georgia Andreea Capătă)